Kosovo şi noua cruciadă

Declararea independenţei Kosovo a surprins „opinia publică“, dar şi pe analiştii politici pe nepregătite."

Declararea independenţei Kosovo a surprins „opinia publică“, dar şi pe analiştii politici pe nepregătite. Şi au reacţionat, ca şi în alte dăţi, totalmente haotic. Datorită şi unei campanii
sârbeşti extrem de eficiente, miza s-a mutat imediat în plan sentimental-religios. „Trebuie să-i sprijinim pe sârbi, că sunt ortodocş i ca şi noi. Trebuie apărată ortodoxia! Intră musulmanii în inima
Europei“ au fost lozincile lansate.

Poate nu degeaba, Constantin Rădulescu Motru, într-o tipologie a sufletului neamului românesc, spunea că românul este religios „de ochii satului. Cam tot din aceeaşi cauză este şi naţionalist. Cu religiunea merge până la evlavie. Se poate să uite el de Dumnezeul părinţilor săi?! (...) Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţiile la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii“.

În Serbia, situaţia la nivel psihologic este aceeaşi, principalul rol avându-l Biserica Ortodoxă Sârbă. Episcopul sârb al Kosovo, Artemije, a declarat că Serbia ar trebui să îşi mobilizeze forţele armate, să declare Kosovo „teritoriu ocupat“ şi să cumpere arme de la Rusia pentru a-l recuceri. „Să invităm Rusia şi alte ţări să trimită armata în Serbia şi să trimită voluntari pentru a ne ajuta în lupta noastră dreaptă“, a mai declarat episcopul. Revolta ierarhului sârb poate fi îndreptăţită, Kosovo fiind considerat un loc sfânt de sârbi, dar invitarea Rusiei şi a altor ţări în conflict aduce a nouă cruciadă, a Jihad ortodox. Se pune că Biserica sârbă apără idealul naţional. N-ar fi nimic rău în asta, dar n-am auzit niciodată de la ierarhii sârbi din Kosovo vreo chemare la împăcare, la respect faţă de albanezi.

„Este ciudat, dacă nu uluitor faptul că acum Biserica Ortodoxă Sârbă ajunge să joace un rol atât de important. Iugoslavia i-a sprijinit şi instruit timp de mulţi ani pe teroriştii palestinieni (sub masca asistenţei celor din ţările nealiniate), iar acum masca de apărători ai creştinismului nu stă aşa de bine“, susţine Tiberius Puiu, specialist în spaţiul ex-iugoslav.

Caracterul profund naţionalist sârbesc al acestei Biserici este confirmat şi de faptul că, deşi după anul 1929, după instaurarea dictaturii regale, nu se mai foloseau adjectivele „sârb“, „croat“ sau „sloven“, ci acela de „iugoslav“, iar Biserica Ortodoxă Sârbă, deşi îngloba locuitori din regiunile croate sau macedonene, nu s-a numit Biserica „Iugoslavă“. Astfel, a constituit un exemplu unic printre Bisericile Ortodoxe, denumirea ei nefiind aceeaşi cu cea a statului.

Sute de ani, Biserica sârbă a exarcerbat filetismul, termen care înseamnă identificarea religiei cu naţionalitatea. Biserica sârbă a fost cea care a impus dezna- ţionalizarea vlahilor (românilor) din Timoc. Cu toate că aici sunt mai multe mănăstiri ctitorite de domnitori valahi, acest lucru este trecut sub tăcere.

Tot Biserica sârbă a impus, în regiunea Timocului, o listă de nume care pot fi acordate copiilor. Episcopia ortodoxă română, înfiinţată în 2001, nu este nici astăzi recunoscută, deşi sârbii ne flutură steagul la Belgrad. O fac conjunctural...